Nu stiu ce inseamna “The hurt locker” si nici nu ma intereseaza. Am intuit ca va lua premiile cele mai mari, ordinul armatei la Oscar a fost ordin si nu s-a discutat. Am fost chiar ieri sa il vad la cinema, ca sa stiu ce scriu dupa. Stiu, de preferat ar fi fost tortura prin gadilat  sau lipsa de somn, dar am stat pe scaun tinandu-ma cu ambele maini inclestate de bratele fotoliului si cu doua bucati de popcorn indesate in nas ca Mister Bean.

Da, americanii au invadat Irakul, au omorat presedintele la televizor. Si si-au dat Oscar pentru asta. Pentru curajosii lor soldati care dezamorseaza bombele cu care li se da in cap.

Nu, nu au reusit americanii sa cucereasca “hearts & minds” in Irak, insa au cucerit “hearts & minds”-urile americanilor de acasa, prin a arata cum bravii lor eroi mor si isi risca zi de zi viata in desert. In desert si la propriu si la figurat. Insa, se omite un lucru din film: nu i-a pus nimeni sa faca asta, aia nu sunt eroi, sunt niste prosti care nu stiu de ce mor la ordinele generalalilor care se joaca pe calculator.

Eroi sunt soferii si medicii de pe salvare, oamenii care salveaza alti oameni de la inec si altii. Eroii nu sunt unii care invadeaza o tara si se prefac ca aduc democratia. La armele lor irakienii raspund cu arme. Irakienii sunt eroii care nu se vad in acest film, aceasta este cel putin consolarea mea dupa vizionare. Si chiar sta in picioare. Bravo celor care pun zi de zi bombe si isi apara tara cu atata tarie si incrancenare.

Cei care incearca prin orice mijloc sa ii indeparteze pe invadatori, da, aia sunt eroii. Acesti eori nu se vad in film decat vag, se ascund ca sobolanii, sunt niste oameni simpli si saraci, imbracati in haine rupte. Dar, ei exista prin actiunile lor, prin sangele pe care il imprastie cu srapnelele ce sar din costumele antiglont inutile ale soldatilor SUA.

Oscar pentru asta. Aplauze. Da, pentru asa ceva merita intr-adevar. Academia a dorit sa isi premieze soldatii, insa fara sa vrea a premiat niste fapte de vitejie reale, cele ale irakienilor.

Ceea ce nu inteleg, sincer, este de ce nu le-a placut celor de la Oscaruri “Inglorious basterds”. Chiar atat de subtil a fost Tarantino incat ceea ce se vede pe ecran nu este deloc ceea ce se pare?

Am ramas stupefiat sa aud ca filmul Avatar a luat Globul de Aur, iar James Cameroon a iesit cel mai bun regizor. Stateam si ma gandeam ce a regizat James Cameroon in acest film? Animatia aia cu omuletii albastri? Ce mana de regizor, ce nivel inalt de actorie aveau animalele alea cu coada! Intr-adevar o mana mare, uriasa s-a aflat in spatele studiourilor de animatie care au ocupat trei sferturi din film cu aberatii.

Ce peisaje frumoase a regizat James Cameroon! Cum zburau baietii aia cu elicopterele prin acel tinut superb pe care si acum il venerez, dorind in linie cu alti dementi care s-au uitat la acest film, bineinteles sa ma sinucid de nostalgie. De fapt, la rece, asta e singura parte buna a filmului, sa se mai faca multe de astea ca sa se impuste toti tampitii de pe Planeta.

Ce roluri excelente au avut si oamenii in film, pe langa creaturile magnifice facute de baieti pe computer. Acele roluri ale  soldatilor americani sunt de referinta, atat ca replici, cat si ca joc imprimiat de regizor. Mai ales cand dormeau in cosciugurile de criogenare au jucat bine, dupa mine, iar ideea per total a filmului este geniala.

Securistii americani (probabil in frunte cu James Cameroon) au avut grija sa introduca in film expresia “hearts and minds”, obsesia lor, ideea lor prin care pe campul real lupta prin manipulare incearca sa subjuge popoare. Pentru ca, oamenii veniti pe acea planeta minunata, dupa cum spune in film un personaj, trebuie sa le castige localnicilor “hearts and minds”, expresia luata din manualul CIA.

Se pare ca astia de la Hollywwod nu mai au nici o idee. Bine, nici nu prea au avut in timp, dar mai ales in 2009 o gramada de filme tampite, toate pe subiecte SF au iesit la suprafata: 2012, District 9, Surrogates si Avatar, cateva dintre cele mai mari prostii.

E greu si delicat sa faci subiecte de film din viata reala. Greu de scris, greu de regizat, greu de inteles pentru omul care vine la cinema ca sa rontaie un popcorn si sa se hahaiasca. Cel mai usor e sa faci filme despre aberatii care nu exista, dar astea nu se numesc SF-uri. SF-uri scriau Asimov, Herbert, King.

In plus, mai bagi si sute de milioane in ele, iar toti astia cumparati de la Globurile de Aur si Oscar normal ca sunt obligati sa dea premiile, pentru ca oamenii sa mearga la cinema, iar banii sa fie recuperati. Din pacate pentru ei, arta, inclusiv filmul, nu e ca masinile de spalat sau frigiderele, pe principiul “costa mult/se vand bine = sunt cele mai bune”, iar filme ca Avatar nu  numai ca nu merita sa le vezi la cinema, dar si efortul de a le lua de pe torente e futil cu F mare.

Am citit astazi in mai multe locuri despre atentionari in presa date turistilor romani legate de o epidemie de bruceloza in Grecia, in Tasos.

Ati auzit de bruceloza? Nici eu. Initial am crezut ca e o gluma. Apoi am aflat ca boala, citez, ‘pandeste‘ si ca exista o ‘epidemie, zeci de oameni fiind trimisi la analize‘, iar ‘autoritatile bulgare au sfatuit cetatenii sa renunte temporar la excursiile in Grecia‘.

Din umilele mele cunostinte de medicina, o epidemie nu se considera la cateva cazuri, ci trebuie un procent important, dar e posibil sa gresesc si sa conteze si gravitatea unor maladii.

Cunosc de cativa ani din surse mai mult decat sigure ca bulgarii, la nivel inalt, fac marketing anti Grecia . Motivul e simplu. Romanii nu prefera Nisipurile de Aur si pentru multi Grecia este inainte in topul preferintelor. Si va ramane. Chiar daca Tasos, unul din locurile cele mai vizitate de romani, este lovit subit, la inceput de sezon de mortala bruceloza.

Lucrurile pornesc atat din presa, de la materiale comandate cu bani grei, si merg pana la agentiile de turism, acolo unde nu de putine ori oamenii care vor sa mearga in Grecia sunt subtil intrebati daca nu vor ceva mai ieftin si mai bun in Bulgaria.

Pentru cei speriati de bruceloza, ii sfatuiesc sa nu ia seama la tampenii si sa mearga fara probleme in Grecia, o tara minunata pe care nici noi si nici bulgarii, in vecii vecilor, nu o vom putea egala ca turism chiar si stand in spagat intre ecluze.

Nu ne ajuta nici natura, nu ne ajuta nici oamenii, nu ne ajuta nici griul, nici gropile si nici darapanaturile care domina peisajele in Romania si Bulgaria. De hotii de masini din Bulgaria nu mai zic, sunt notorii cazurile cand cobori la benzinarie si in doua minute ii vezi pe baieti cum pleaca la volan cu ea.

Dau oricand o excursie in Bulgaria pe o bruceloza.

Am vazut marti un scandal imens la CNN intre regizorul american Michael Moore si un jurnalist de la postul de televiziune in cauza. Un scandal cum nici in Romania nu prea vezi. Era pe tema asigurarilor medicale asa cum sunt aratate in ultimul film al lui Moore, numit ‘Sicko’.

Stiam de problemele asigurarilor medicale din SUA, insa fara a cunoaste exact despre ce este vorba. Deseori am vazut in campaniile electorale din SUA promisiuni de mai bine in domeniu, ultima oara in 2004 din gura lui Bush. Totul este explicat in Sicko. Pelicula dezvaluie, prin cazuri medicale reale, rezolvarile si esecurile din sisteul medical, construind o poveste care ajunge din SUA pana in Canada, Franta si Marea Britanie.

In SUA, spre deosebire de Europa, asigurarile medicale sunt private. 250 de milioane de oameni platesc asigurarile, alte 50 de milioane nu isi permit. Suma medie de plata este de 6.000 de dolari pe an, conform filmului documentar realizat de Moore.

Toate bune si frumoase pana aici, sistemul s-ar spune ca este bun si functioneaza. Problemele nu apar la colectarea banilor, ci in momentul cand omul chiar se imbolnaveste si vrea sa beneficieze de pe urma asigurarii medicale. Moore arata cum americanii mor pe capete pentru ca sistemul de asigurari private pune bete in roate si respinge cereri de analize sau tratamente, considerand abuziv si cinic, prin scrisori trimise la casa bolnavului, ca nu este cazul unor investigatii.

Se resping analize, investigatii, tratamente, transplanturi in cazuri clare in care acestea se impun. Moore urmareste cum oameni care au avut tratamente respinse mor ca sobolanii fara sa aiba ce sa faca. Oameni cu asigurari platite se trezesc ca nu sunt eligibili, desi au platit ani de zile cotele aferente. In momentul bolii, casele de asigurari gasesc motive legale sa nu le dea banii. Oameni din birourile de asigurari medicale sunt pusi sa respinga cereri avand la baza zeci de pagini de documentatie, care sa le motiveze actiunile. Pretul este, la fel, platit cu viata de mii de bolnavi.

Multi fosti angajati ai caselor de asigurari, pusi sa refuze dosare, dezvaluie in Sicko mizeria unei astfel de meserii, cinismul de a discuta telefonic cu oameni aflati in pericol de moarte, stiind ca ulterior acestia nu aveau sa primeasca tratamenele necesare, ci un refuz in plic.

Urmarea este fireasca. Companiile de asigurari se imbogatesc in SUA, cu pretul mortii contribuabililor. Moore arata ca totul este orchestrat de Guvern, cu plati facute catre senatori si catre Bush, pentru a promova legi in detrimentul pacientilor. Sistemul inceput de Nixon in 1971 ii imbogateste pe cei care se afla in spatele caselor de asigurari medicale. Senatori aflati la final de mandat ajung apoi sa fie angajati pe salarii de milioane de dolari in casele de asigurari.

In Canada, Franta si Marea Britanie, la fel ca si in Romania, pacientii beneficiaza de tratament medical gratuit in spitale, daca au platite asigurarile catre stat. Filmul face o paralela intre modul de a trata cazuri similare in SUA si Europa.

Unul dintre ele este al unui barbat american care isi taie cu fierastraul mecanic, din greseala, falangele de la doua degete. Asigurarea medicala nu ii acopera cheltuielile de 12.000 de dolari pentru un deget si 60.000 pentru celalalt. Alege sa isi reconstruiasca degetul de 12.000 de dolari, cu celalalt ramanand mutilat. In Canada, un barbat isi taie falangele de la cinci degete. Este operat gratuit pentru toate in sistemul de asigurari de stat canadian.

Un alt caz. Un copil asigurat la cea mai mare casa de asigurari din SUA face febra mare si este dus imediat de mama la spital. Numai ca spitalul in cauza nu era pe lista casei de asigurari. Copilul moare asteptand prea mult sa fie mutat la un spital eligibil, intr-o disputa dintre insitutii. In Europa, in Franta, un copil face febra mare si este dus de urgenta de mama la cel mai apropiat spital. Primeste imediat tratament medical in contul asigurarii medicale de stat si scapa fara probleme.

Moore prezinta sistemul asigurarilor medicale din Europa, care functioneaza atat de bine. Am beneficiat si eu, gratuit, de ingrijire medicala in Spania si Grecia pe baza asigurarii de 30 RON facute in Romania. Sora mea a fost operata de urgenta in Germania pe baza asigurarii facute in Romania, dupa ce intr-o excursie a suferit un grav accident la mana. Operatia a costat peste 10.000 de euro si a fost platita in totalitate de asigurari (analiza, spitalizare la Hamburg, interventie chirurgicala, transport cu ambulata si asa mai departe).

Moore duce situatia la extrem si ia cinci eroi pompieri si voluntari care au ajutat cu pretul propriei sanatati la salvarea oamenilor de sub ruine, pe 11 septembrie 2001, cand Turnurile Gemene au fost daramate. Desi SUA a acordat 50 de milioane de dolari pentru tratamentul celor care si-au riscat sanatatea in praf si fum la WTC, de fapt banii s-au dus in alte locuri. Cei cinci eroi pompieri sufera de afectiuni pulmonare, psihice (unul dintre ei a ramas fara dinti avand cosmaruri dese, strangandu-si in somn mandibulele din cauza viselor urate repetate).

Ramasi fara putinta de a cumpara medicamente in SUA, cu asigurarile medicale care nu le acopera cheltuielile, eroii pompieri se duc cu Moore in Cuba. Acolo primesc ajutor gratuit de la un spital local. Medicamentele pe care le cumparau in SUA cu 120 de dolari cutia le gasesc in Cuba cu 5 centi.

Privind filmul Sicko a lui Moore mi-am dat seama ca, totusi, sistemul medical in Romania functioneaza, chiar daca este cum este. Totusi romanii primesc tratament gratuit medical in spitale, la internari si urgente, in baza asigurarii medicale. Prefer sa dau 5-10 milioane unui doctor in spital si sa am asigurare de stat decat sa am de ales intre a plati o operatie de 12.000 sau 60.000 de dolari la degete sau sa ma trezesc ca o casa de asigurari imi refuza sa zicem un RMN pentru ca nu sunt eligibil, asa cum se petrece acum in SUA. Normal, sistemul medical in Romania are nevoie de imbunatatiri, dar pornind de la sistemul de asigurari de stat, fara a ajunge la nebunia asigurarilor private care urmaresc sa scoata profit sustinut pe moartea oamenilor.

Sicko este un film de vazut, fiind pe cat de dramatic pe atat de uman. Sper ca SUA sa ia curand modelul Frantei si Mari Britanii in asigurarile medicale, asa cum americanii stiu sa ia ce e mai bun de la altii in alte domenii. In Marea Britanie doctorii sunt platiti de stat cu 10.000 de dolari pe luna si au bonusuri daca scad colesterolul pacientilor, daca reusesc sa ii convinga sa se lase de fumat si asa mai departe. Cu alte cuvinte, preocupare pentru sanatatea populatiei aplicata inteligent. Acest mod de motivare a doctorilor ii face pe pacienti mai sanatosi, ducand la o economie de fonduri din bugete fara a efecta si neglija suferintele oamenilor.

Oldboy este un film din 2003 pe care l-am vazut zilele acestea, regizat de Chan-wook Park. Un regizor din Coreea de Sud de care auzisem prin “Sympathy for Mr Vengeance” si “Sympathy for Lady Vengeance”, fara a vedea insa vreun film de-al lui.

Oldboy este un film absolut senzational, o poveste de forta, simpla, fara scenarii fantastice care sa ia ochii. Iar acest gen de filme creeaza cele mai puternice mesaje, fiind insa si cel mai greu de facut. Problematica umana pe care o ridica Oldboy este extrem de puternica si la final te pune serios pe ganduri: ce consideram noi, oamenii, ca este bine si ce credem ca nu e bine? Cine ne spune ce e bine si ce nu e bine? Ceea ce stim ca nu e bine, chiar nu e bine? In fata cui putem sustine si judeca aceste lucruri? Poate face diferenta in relatiile umane prin cunoasterea sau necunoasterea unei informatii? Care este paroxismul unei razbunari?

Cat poate face rau o vorba aruncata in vant unei persoane? Pentru ca de aici pot porni mii de reactii, lucruri pornite in lant de care ca om nu afli niciodata. Niciodata nu afli 99% din rezultatul actiunilor pornite si declansate de faptele sau vorbele tale. Dai un caine afara din curte, a doua zi el musca un om si il omoara si asa mai departe, nevasta si copiii acestuia ajunge pe drumuri si asa mai departe.

Teoria hazardului este infinita. Teoria hazardului de care este obsedat si regizorul mexican Iniaritu, pe care o duce spre un maxim in Babel (2007 – cu Brad Pitt), dar pe care o arata atat de frumos in Amores Perros.

Modul in care este totul construit in Oldboy, de la inlantuirea de fapte, imagini, replici puternice fara nimica in plus sau in minus face din acest film o adevarata capodopera a cinematografiei.

Oldboy arata povestea unui barbat inchis timp de 15 ani fara sa stie de ce, intr-o inchisoare privata. Apoi este eliberat si incepe sa afle de ce. Nu va spun mai multe, va invit sa luati acest film si sa va uitati.

In topul personal, Oldboy urca pe locul 2, intre Dogville (ramas pe 1) si In the mood for love (care cade pe 3).

Si nu uitati: “Razi si toti vor rade cu tine, plangi si vei plange singur”.

Spre deosebire de filmele epice Lord of the Rings care te tin in scaun precum Titanicul cate 3 ore, filmul 300 are aproximativ doua ore. Este cam singul plus. In rest, efecte pe computer si cam atat. Pentru amatorii de animatii si bugete mari, filmul trebuie vazut, pentru cei care doresc de la film partea de arta (poveste, implicatii, lucruri care sa te puna pe ganduri si sa iti stimuleze imaginatia) – stati acasa, nu aruncati banii, sunt prea putine.

30o putea fi mult mai dur tinand cont de tema abordata si de luptele crancene care cu adevarat s-au dat la Termopile. Vine cu efecte vizuale gen Matrix, deci nimic nou in domeniu. Macar abordeaza o tema mai puternica, insa nu reuseste sa o faca puternica. Replicile sunt fade, previzibile, uneori exagerate.

E de tinut minte o singura secventa, dupa parerea mea, frumos dezvaluita: e bine sa ingenunhezi numai atunci cand vrei sa arunci o sulita mortala.

Filmul are ca inspiratie benzile desenate ale lui Frank Miller, iar actiunea se petrece in anul 480 inainte de Hristos, pe cand Sparta era condusa de Regele Leonida.

Pentru cei care se uita la filme ca sa le inteleaga exact si perfect, precum o ecuatie matematica, le spun ca nu conteaza daca acei 300 de spartani au tinut piept unei armate de milioane de oameni. Intrebarea “cum au facut asta?” sau remarci de genul “e imposibil” sunt neavenite. Ramane metafora, alaturi de curajul, spiritul de dreptate si libertatea fara margini ale spartanilor. Eu atat am retinut si reflectat pe marginea 300.